Noi ne-am iubit întâi prin poezie,
Când trupul nu-ndrăznea să vrea să ştie
Decât un titlu de poem sau rege,
Ce te va-ncorona, ca să te lege.
Am coborât real în lutul cărnii,
Iar mintea sub anchetă de drogări ni-i,
De-atâta respirare împreună,
Am inventat pământuri fără lună.
Şi, după noi, sfârşită, era noastră,
Din turnul galileic, pe fereastră,
S-a aruncat pe firul prea afon,
Să rupă despărţiri la telefon.
În rai,
Să cad
În iad.
Şi, de o vreme bună, chiar uitai
Cum este pe la tine, sus, în rai,
Mi-a apărut pornirea să decad
Pe sâni, pe pântec, jos, la tine-n iad.
Pe patul nostru, declarat etern,
Au mai rămas doar cioburi de infern,
Cât am jurat, cât ne-am iubit şi-am zis,
N-a mai rămas nimic din paradis.
Că toate, iată, pân-la urmă, fură
Doar păpădii suflate peste gură.
Tu mi-ai cerut, eu nu mai pot să-ţi cer
Nici scara ce ne duce către cer.
Ce foc, ce smoală, vai ce timp notoriu
Se-adună peste trepte-n purgatoriu!
Mi-am ridicat iluzii, ce să fac,
Că eşti un heruvim cu chip de drac.
Şi diavol eşti, adesea-n chip de înger,
Te-am pedepsit, dar eu mă văd că sânger,
Ai plâns, dar lacrima e-acum la mine,
Ne-a fost mai rău când am crezut că-i bine.
Şi cum, din cântec, în iubiri treceam,
Mai altcumva, mai aşa-zis şi cam
Impertinenţi cu lumea dimprejur
Pe care azi îmi vine să o-njur
Că nu te-nghite, să n-aud deloc
De bâlciul cu actori de iarmaroc
Şi-n tei, mesteceni şi salcâmi îmi vine
S-ascund mirosul cărnii dinspre tine
Ce, de o vreme bună, îl uitai,
Că n-am mai fost urcând la tine-n rai
Şi mi-a venit ideea să decad
Pe sânii tăi, pe pântec, jos, în iad.
„Remus Cernea conduce detaşat pe internet... este câştigătorul absolut al bătăliei de pe internet... este şi cel mai vechi internaut dintre candidaţii la alegerile prezidenţiale... Acest lucru poate fi observat şi pe Twitter, acolo unde Remus a postat de cele mai multe ori până acum. Remus Cernea consideră că, deşi internetul cuprinde numai o parte dintre persoanele care merg la vot, acestea pot produce unele surprize.”
Dacă lucrurile sunt deja atât de clare, dacă alegerile sunt tranşate, îi propunem lui Remus Cernea să se considere de pe acum preşedinte şi să adopte urgent următorul plan de măsuri:
- să nu se mai obosească în campanie, ci să se păstreze pentru cei Hi5 ani de
mandat,
- să nu mai risipească bani pe timp de criză, ci să ia dela nonstop cele mai bune craksuri pentru cei mai buni crackeri de carduri, fonduri cu care să capitalizeze economia naţională,
- să se instaleze nu la Cotroceni, ci într-un fotoliu nou, rotativ, de piele ecologică, verde dacă se poate, la computerul personal,
- să numească un premier bun comunicator, de pe Twitter,
- să aleagă un ministru de externe cu notorietate, de pe Facebook,
- să nominalizeze un ministru al educaţiei, de pe Wikipedia,
- să identifice un ministru al culturii, iubit şi recunoscut, de pe Youtube,
- să o pună ministresă a turismului pe cea mai competentă, onorabilă şi vizitată doamnă de pe Redtube (poate folosi şi rezerva de cadre de pe alte siteuri, dacă au Categorii diverse şi rezoluţie HD Ready minimum),
- să desemneze ca ministru de interne pe cel mai fidel şi favorabil comentator de pe blogul propriu, forum prin care prezidenţiabilul deja a demonstrat că este recordman la postări, cu câţi parteneri are chef.
- să îşi aleagă nişte consilieri buni, hardware şi software, preferabil dela ComputerLand, Emag, RDS-RCS, UPC, Dolce, Boom sau Digi, nu dela orice centru de Depanări computere de cartier.
Preşedintele Remus va primi dela Constituţia votată prin referendum în blogosferă următoarele drepturi:
- să îşi adauge pe CV-ul electronic şi numele de Romulus,
- să dea pe messenger câte decrete va dori,
- să treacă în revistă garda de onoare, din pat, pe monitorul neapărat LCD,
- să se întâlnească oricând cu Obama, Putin, Merkel, Sarkozy, Berlusconi, Regina Angliei, Elvis şi Michael Jackson, doar accesând Google-Imagini.
- să nu mai aibă nevoie de sceptru, ci de joystick,
- să nu mai semneze cu stiloul delegările de ambasadori, ci să apeleze la touchscreen pentru a fi reprezentat de emailuri cu ataşament în terţe locuri,
- să scoată ţara din Trash (gunoi),
- să nu se lase intoxicat de niciun Spam (informaţii nedorite), dela niciun serviciu secret,
- să aibă mintea şi Inboxul deschise 24 din 24.
De asemenea, El Lider Internaut Maximo va putea înlocui întrecerea socialistă de dinainte de 1989 cu planuri cincinale ale bloggerilor şi va putea acorda distincţii, după cum urmează:
• în loc de „Erou al muncii socialiste” – „Internautul cu mouse în palmă”,
• în loc de „Ordinul Tudor Vladimirescu” – „Ordinul Bill Gates”,
• în loc de „Mamă eroină” – „Mamă, heroină!”,
• în loc de „Miss România” - „Detepista anului” (dosarul de depune la DTP, pe desktop).
Osanalele prezidenţiale se vor limita la hitul „Hi5, Remus!”, iar mitingurile de protest antiprezidenţial se vor rezuma la SMS-uri cu formulele „Yahoo de-aici! Ya, huo!”, dacă blogul preşedintelui a fost desfiinţat, din motive de securitate.
•
Comunicatul Partidului Verde lasă să se înţeleagă că votanţii lui Remus Cernea sunt câtă frunză şi câtă iarbă, dar uită să spună că aproape toţi sunt de un verde-brotac, virtual, prea rar în natura reală, care conţine, însă, diverse amănunte, precum:
a) urne de carton la fiecare câteva blocuri (nu numai sondaje pe câteva bloguri),
b) cabine cu perdele de pânză în centre de votare (nu numai cabine de chat intim, cu uşi ferecabile, în internet-cafe),
c) ştampile cu tuş (nu numai monitoare şi imprimante cu jet, fiindcă pe net nu fu tuş niciodată cu adevărat, domnule candidat),
d) buletine de vot de hârtie (nu numai şerveţele umede),
e) centre de vot mobile (nu numai mobile 3G, 4 G, care nu ating, însă, punctul G, nici măcar în alegeri),
f) centralizatoare palpabile (nu numai virile postări virtuale),
g) autocare cu turişti electorali aliniaţi (nu numai votanţi pe portaluri online).
În aceste condiţii, candidatul Remus Cernea are toate motivele să se aştepte la unele surprize, pe 22 noiembrie 2009. Nu neapărat mari. Şi nu neapărat plăcute.
Ca să nu mai risipească bani pentru petrecerea dată în cinstea victoriei iminente, îl avertizăm pe câştigătorul absolut că, pe 6 decembrie, sigur vor fi probleme de trafic pe toate reţelele şi nu se vor putea asculta şlagărele Irinei Loghin, dar se va putea da click: Login-Logout. Mai ales Logout!
• „Nu există niciun pericol de-a ne respecta angajamentul.” (Emil Boc, Ştirea zilei, Antena 3, 16 octombrie 2009)
Nu ne îndoim. Nimeni n-a sperat. Credeţi-ne! Mergeţi liniştit!
Persoanele, fiind romi, au fost deranjaţi că li s-au cerut biletele. Şi au pus mâna pe rangă. Ziariştii, fiind nongramaticali, în luptă corp la corp cu acordul în gen, au fost declarate repetente. Şi au pus mâna pe microfon.
• “Cel puţin aşa susţine PSD şi PNL.” (Antena 3, comentarii la Moţiunea de cenzură, marţi, 13 octombrie 2009).
Dacă e vorba de consensul parlamentar antiBocBăs, se acceptă ca subiectul să fie la plural şi predicatul la singular, mai ales într-o zi de marţi, 13, când toate au fost ca unul şi unul ca toate. Inclusiv părţile de propoziţie şi partidele, care, de obicei, sunt despărţite.
• “Modul în care ne-am raportat la această guvernare a fost extrem de echidistantă.” (C. Moldovan, News magazine, Antena 3, 17 octombrie 2009)
Bine că modul a fost extrem de echidistantă. Putea fi şi mai rău: modalitatea să fie ponderat de extremist.
• „Nu ne lipseşte nimic din tot ceea ce avem!” (Sorin Oprescu, televiziunile de ştiri, 24 octombrie 2009) Adânc, domnule doctor! Mai adânc chiar decât în tinereţe, când - după cu
m tot dumneavoastră ne-aţi lăsat să înţelegem - fiecare bărbat are din plin ceea ce îi lipseşte mai târziu, când are ce îi lipsea, dar îi lipseşte ce avea. Aplauze!
• “Gorila Josephine era una dintre cele mai vesele animale… În ciuda vârstei înaintate, a fost operată de cataractă, pentru introducerea unei lentile de plastic în ochi.” (Antena 3, 4 octombrie 2009)
Ne-am liniştit: dacă era una dintre cele mai triste animale, ar fi fost operată nu la ochi, ci la rect, pentru introducerea unei banane. Naturale. În fund.
• “Fostul ex-timişorean…” (Ilie Dobre, Radio România Actualităţi, F.C. Timişoara-Dinamo Zagreb 0-3, 1 octombrie 2009)
Aşa e cu fotbaliştii: ex-foştii unui club devin viitorii-ulteriori ai altui club. Numai doar eternul veşnic Ilie Dobre este pentru totdeauna definitiv la Radio România. Iar complexul Dinamo – rămâne permanent peren la Timişoara.
• „Fiecare trebuie să scoată din el binele cât poate de posibil.” (Dumitru Dragomir, Sport.ro, 24 octombrie 2009) În liga şi în limba lui Mitică, totul poate fi probabil şi chiar, cu şanse, potenţial posibil.
• „Un accident stupid a suferit Tătăruşanu, chiar înaintea partidului cu Şeriff Tiraspol: s-a tăiat într-un geam care s-a spart.” (Sport.ro, Steaua-Şeriff Tiraspol 0-0, 17 septembrie 2009) Cine credea că Partidul Comunist dela Moscova a murit nu ştia că fotbalul transnistrean este o dovadă vie că nu e aşa. Partidul e-n toate. Înclusiv în fotbalul bazat pe vodcă, pe Armata a 14-a şi pe traficul cu armament.
• „În timpul perioadei... sunt tipuri de caracteristici care le deosebeşte.” (Dan Pavel, Antena 3, 17 octombrie 2009)
Păi, domnule Pavel, parcă matale te duseseşi la Gigi Becali să-l înveţi, nu invers! Vedem că te întorseşi cu fraza terci. Chiar iaurt. Două pleonasme şi un predicat revoluţionar, care nu vrea să se lase acordat cu subiectul? Pentru viitor, luaţi în calcul soluţii ca: vremea intervalului, genuri de trăsături, tipologii categoriale, deosebiri care diferenţiază oile de mioare, ovinele de mioriţe, cabalinele de cai, măgarii de asini, ciobanii de păstori şi filosofii de gânditori. Sau mergeţi la articolul lui Maiorescu: „Oratori, retori şi limbuţi”.
• “…Că aceşti patru potenţiali viitori preşedinţi: Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu şi Gigi Becali…” (Antena 3, ştiri, 4 octombrie 2009)
Mai vrem! Trăiască pleonasmul, cu cacofonie în frunte! Avem şi noi propuneri: surpriza neaşteptată din alegerile electorale poate face posibil ca careul de patru favoriţi cu mari şanse să se completeze în plus cu un al cincilea: Sorin Oprescu, Corneliu Vadim Tudor şi Ninel Potârcă.
• “Coada a fost tranşată în mai multe bucăţi.” (Antena 3, ştiri, la inaugurarea, cu îmbulzeală, a bisericii dela Palatul Cotroceni, 11 octombrie 2009)
Ce cruzime! Totuşi… Dacă e vorba de coada de credincioşi, ea putea fi doar împărţită în câteva şiruri mai scurte, nu chiar tranşată. Dacă e vorba de coada din fostele plete ale lui Crin Antonescu, ea putea fi pur şi simplu pieptănată în cosiţe (dreduri). Dacă e vorba de coada vreunei cucuvele cotrocene, ea nu trebuia nici tranşată, nici pieptănată, ci doar smulsă. Ca şuviţa lui Traian Băsescu, de pe vremea când încă îl mai credea cineva.
• “Emil Boc l-a creştinat pe fiul lui Vasile Buda.” (Antena 3, 11 octombrie 2009)
a) Smerit în faţa Domnului (Băs), premierul invalidat (Boc) creştinează tot ce-i iese în cale, doar-doar va adeveri aberaţia botezătorului său Ioan (Oltean), care a spus că Boc ar putea fi un nou Ştefan cel Mare.
b) Cunoscătorii limbii turce şi ai limbii maghiare pot confirma că, între cei doi termeni din graiurile asupritorilor noştri tradiţionali, există o relaţie specială, o afinitate electivă multilingvistică şi multiconfesională: Bok (rahat musulman) + Budă (closet reformat) = Love (dragoste românească din interes).
• “Ascultăm oamenii, indiferent de culoarea lor politică care vor să pună întrebări.” (Sorin Oprescu, Antena 3, 16 octombrie 2009)
Domnule doctor, chiar dacă mai pierdeţi pe drum câte-un cuvânt, vedem că sunteţi echidistant cu cacofoniile, orice culoare ar avea. Chiar şi căcănie.
• “Lucian Croitoru, premierul resemnat al României.” (consilier guvernamental, discuţie privată, 24 octombrie 2009)
Croitoraşul cel viteaz (al Fraţilor Grimm) îl dă în judecată pe Croitoraşul cel desemnat/resemnat (al Fraţilor Băsescu) pentru: a) lipsă de combativitate, b) lipsă de şanse, c) credinţa în basme şi d) folosirea fără acord a ununi nume - marcă înregistrată de secole.
• “… Noi suntem urmaşii lui Traian. Aşa este. Noi suntem urmaşii lui Traian Băsescu.” (Elena Udrea, toate televiziunile, 25 octombrie 2009)
“Joacă tare, săraca!”, a comentat Mircea Dinescu, la Realitatea TV, a doua zi. Mai corect ar fi fost “Joacă tare, bogata!”. Dar noi nu vrem să fim decât urmaşii primului şi singurului mandat 
băsesc, în care au renăscut: osanalele, ditirambii, laudele, elogiile, florilegiile, aplauzele, odele, linguşirile, aclamaţiile, ovaţiile, omagiile, jubilaţia, imnul, slava, preamărirea, preţuirea, apologia, cinstirea, glorificarea, augmentarea, encomiasticul. Adresate, fireşte, întâiului Băs al ţării. Lipseşte, însă, din campania pentru prezidenţiale a Taifunului Băs o strofă şoc, pe care o propunem, gratis, lui Felix Tătaru, Emil Boc şi altor pedelei de campanie, de supt pulpana a Elenei Udrea:
Pentru iubitul ţării preşedinte,
Din comunism, înot, către capitalism,
Să ţinem minte cele trei cuvinte:
Oportunism, pupincurism şi lingcurism!
• “Sunt cinci ani de când s-a inventat cuvântul preşedinte-jucător. Mi-ar place să fiu un preşedinte-antrenor” (Sorin Oprescu, Realitatea TV, 26 octombrie 2009)
Domnule doctor-primar general, candidat prezidenţial, posibil preşedinte-antrenor, vă aducem la cunoştinţă respectuos, că sunt 46 de ani de când Academia a tipărit ediţia a doua, revăzută şi adăugită, din Gramatica Limbii Române, în două volume cartonate, aflată încă în vigoare, în care conjugarea corectă a verbului rămâne “a plăcea-plăcere”, nu a “place-placere”. Candidaţi la orice, dar nu şi la funcţia de antrenor de limbă română.
• “Mie-mi plac papagalii, dar Băsescu e simpatic?!” (Realitatea TV, sondaj stradal, 26 octombrie 2009)
Din prezenţa cuvântului “dar”, înţelegem că vorbitorul face o legătură (electorală?) între papagali şi preşedinte. Noi nu găsiserăm legătura dintre pasărea respectivă şi preşedinte. Important e că omul de pe stradă, votantul, a descoperit-o.
• “Pictogramele cu imagini şocante nu le-a micşorat românilor pofta de tutun.” (Realitatea TV, 22 octombrie 2009)
Pictogramele n-a micşorat pofta de ţâgări, dar a afectat pofta crainicilor de a acorda subiectul şi predicatul.
• “În seara aceasta, la GSP, Ion Crăciunescu şi Ovidiu Ioaniţoaia va analiza toate meciurile.” (Antena 1, Steaua-Rapid 1-1, 25 octombrie 2009)
Se ştie că Ioaniţoaia şi Crăciunescu au multe vederi comune, dar nu într-atât, încât cei doi oameni de fotbal să se contopească într-un singur trup, un singur gând şi-o singură voinţă, iar comentatorii să-i creadă un singur ins, care merită un singular, nu un plural. Nici măcar de ziua Armatei Române, cu stadionul Ghencea gol, la un meci aproape nul.
Care din noi
Dă înapoi?
Care din tine
Nu ne mai ţine?
Care din mine
Stă, cheamă, vine?
Care străini
Caută vini?
Umbli hai-hui,
Iei şi nu pui.
Tremură şui
Cuib fără pui.
Vii câte-un pas,
Pleci. Am rămas.
Tot nu mă schimb,
Fugi fără timp.
Un anotimp
Morţii mi-i plimb.
Tulbure, eu,
Pas crustaceu.
Sine al meu,
Tu, semizeu.
............
Emisiunile trece, perlele rămâne
• „Vom afla dacă Nati Meir va rămâne în arest 29 de zile sau dacă va redeveni din nou liber.” (Ovidiu Oanţă, Ştirile Pro Tv, 20 octombrie 2009) Iar! Încă o dată! Bis! Mai vrem! Dragi ziarişti, numai gramatica vă face mari. Şi liberi.
• „Cupă care va revine câştigătorului la finalul campionatului.” (TVR2, 26 septembrie 2009, la un meci de rugby, în care comentatorii au făcut grămadă limba română, cu conjugări cu tot. Or fi ascultat vechea piesă a trupei Iris „Lumină, în veci ea nu va piere, / Lumină, răzbate prin tăcere!”? Va piere? Poate Pierre Vaillant! Toate pânzele sus, băieţi! Altfel, va Pieri Vaillant.
• „Preşedintele le-a promis celor dependenţi de droguri că se poate legaliza.” (Valeriu Steriu, Realitatea TV, 26 septembrie 2009). Se va legaliza numai dacă pe listă va fi un singur drog. Şi acela foarte uşor.
• „Ni s-au pus piedici de către preşedinţie, direct, fără echivoc, prin intermediari.” (Marcu Tudor, Antena 3, 18 octombrie 2009, de pe treptele Teatrului Odeon, la lansarea candidaturii fratelui său, Corneliu Vadim Tudor, în bătălia prezidenţială). Mai dificil era dacă piedicile ar fi fost puse indirect, echivoc, dar nemijlocit.
• „Test drive-ul cu Skoda Labia a fost o experienţă de neuitat.” (la lansarea modelului auto, Hotel Rex Mamaia, 2007). Suntem siguri că Labia e de neuitat, dar ne întrebăm cum e, totuşi, Skoda Fabia.
• „A venit Geoană, cu toată garnizoana de lideri PSD.” (21 octombrie 2009, Realitatea TV). De obicei, candidaţii vin cu toată garnitura de lideri, dar Mircea Geoană, fiind fiu de general, a ales (în viziunea comentatorului) toată garnizoana.
• „A fost o reacţie a sistemului care o vedem şi azi.” (Gheorghe Flutur, Ora de foc, Realitatea TV, 14 octombrie 2009) Fluturaş, nu mai ai prepoziţii! Domnul Băse ţi le-a retezat?
• „Vreau să le mulţumesc pentru cuvintele calde care mi le-au adresat... Nu vreau să promit lucruri care nu pot să le fac.” (Mircea Geoană, Sinteza zilei, Antena 3, 19 octombrie 2009). Consecvenţa este una dintre cheile succesului care te poate duce la Cotroceni. Candidatul PSD, inspirat de cei patru ani de guvernare a lui Tăriceanu, a învins şi domnia sa acuzativul cu prepoziţie. Îi mai rămâne să-l doboare pe Traian Băsescu şi apoi poate da decret de abrogare a prepoziţiei „pe”. Care o uită mulţi politicieni.
• „Îi urăm lui Cristi Bud succes în a-şi aduce aportul la realizarea obiectivelor lui CFR 1907 Cluj.” (Iuliu Mureşan, Digi Sport, 19 octombrie 2009). Ce se întâmplă, doctore? Hai, pleonasmul „a-şi aduce aportul” se mai scuză, că s-a predat demult, în gimnaziu, şi e în gura tuturor. Dar nu se scuză acel „1907”, pronunţat accentuat. Matale nu ştii că, în 1907, Clujul era ocupat de imperiul austro-ungar? Sau banii dela Arpad Paszkany afectează grav memoria?
• „A câştigat la rulotă.” (Antena 3, 5 octombrie 2009) Dacă nu e cu noroc la ruletă, măcar la rulotă să fie.
• „Au fost achiziţionate cu 6 milioane de euro 3 trenuri care vor circula cu 200 de km/h, o viteză supersonică pentru şinele din România, care nu suportă mai mult de 120 km/h.” (Antena 3, 8 octombrie 2009) Acum înţelegem de ce merg lucrurile aşa de greu în România: pentru că, pe la noi, nici sunetul nu are viteza normală (aproape 1200 de km/h în aer). În aceste condiţii, strigătele noastre de disperare către lumea civilizată se deplasează cu viteză de Dacie veche.
• „Politica cartelului e că nu se pleacă pe banii sindicatului.” (Bogdan Hossu, B1 TV, 12 octombrie 2009) Dar politica cartelului (politica câtorva sindicate) nu conţine şi reguli de protecţie împotriva cacofoniilor cu grad mare de risc împotriva limbii române?
• „Oricât ţi-ar place sau nu ţi-ar place, Ion Iliescu a fost preşedintele acestei ţări.” Aşa e, mai ziceţi-le din acestea duşmanilor lui Ion Iliescu, domnule Geoană! Şi nu uitaţi să contestaţi, în calitate de preşedinte, dreptul conjugării a doua (ea-ere, a plăcea-plăcere) de a se revolta împotriva uzurpării la care o supune verbul „a place-placere”.
• „Nene a înscris la capătul unei combinaţii colective.” (Eurosport, 19 octombrie 2009) Şi noi, care credeam că doar Traian Băsescu centrează la guvern şi tot el plonjează pe burtă să înscrie la Cotroceni! Se vede treaba că şi fotbaliştii dela Lens au auzit de combinaţiile colective, care sunt mai eficiente decât acţiunile individuale solitare.
• „Ninge în continuare la Cavnic, în Maramureş, de ieri la 5 dupăamiaza. Drumul este blocat. În urmă cu câteva minute, a trecut pe aici o la
mă.” (Rareş Cosma, Antena 3, 14 octombrie 2009). Nu ştiam că astfel de mamifere din ţări îndepărtate populează ţinuturile reci ale Maramureşului. Dar e bine de ştiut. Dacă maşinile nu pot trece prin Pasul Gutâi pe vreme de ninsoare, poate încercăm cu nişte cămile. Dacă o lamă a putut, de ce nu ar putea şi un dromader?
• „Aceşti bani vor fi decontaţi dela UE, mecanismul funcţionează şi este blocat.” (Radu Berceanu, în studioul Antenei 3, comentând moţiunea de cenzură care a dărâmat Guvernul Boc, marţi, 13 octombrie 2009). Exact! Aşa gândesc mulţi români despre guvernarea Băs-Boc în al cărei parfum s-a integrat şi dl Berceanu: mecanismul funcţionează şi este blocat! Cheia regimului marinăresc. O fi dela ziua de marţi, 13?
• „Acesta e un mic amănunt.” (Victor Ciutacu, Antena 2, 6 octombrie 2009) Vorbe grele tautologiile astea, prietene Ciutacu, chiar dacă sunt spuse Ancăi Alexandrescu, avându-l pe Cozmin Guşă pe-aproape)
• „A fost o noapte total greşită în condiţiile în care pe noi motivaţia punctelor nu a existat.” (Răzvan Lucescu, 12 octombrie 2009, Digi Sport) Nu era mai simplu ca selecţionerul să recunoscă: sârbii ne-au bătut cu 5-0 de ne-au ascultat cu urechea?
• „Pe care măsea ajunge statului aceşti bani?” (Bogdan Hossu, B1 TV, Naşul, 12 octombrie 2009). Întrucât e vorba de un buget mic, putem considera că banii sunt un singur bănuţ, iar atunci, din moment ce ei ajunge, dezacordul se poate trece cu vederea.
• „Intervenţie greşită a lui Surdu cu piciorul mai puţin îndemânatic – stângul.” (Antena 1, FC Braşov-Steaua, 27 septembrie 2009). Dacă piciorul este îndemânatic, atunci şi mâna poate da un călcâi de efect gramaticii, buzele pot avea dexteritatea vorbirii, iar comentatorul poate face vânătaie pe obraz după o cădere în fund.
• „Mircea Geoană a fost evitat de Traian Băsescu la comemorarea victimelor holocaustului care a avut loc în această seară la Palatul Cotroceni.” (Antena 3, 9 octombrie 2009). Nu gestul preşedintelui faţă de dl Geoană ne îngrijorează, ci faptul că, la Palat, a avut loc un nou holocaust, în seara de 9 octombrie 2009. Un nou punct apare pe harta holocaustului? Să fie Taifunul Băs vinovat? Cu câte victime?
• „E un lucru care s-a ajuns foarte departe, care nu-i bine, care nu-i benefică... S-a ajuns foarte departe cu gardul... ce-ar trebui să se facă ca să ajungă să se schimbe ceva?” (Gheorghe Hagi, GSP, Recursul etapei, 11 octombrie 2009). Fiind vorba despre gardul ridicat de finul Gigi Becali împotriva ultraşilor stelişti, Hagi, în calitate de naş al patronului din Ghencea, a simţit nevoia să atenueze conflictul, lansând o frază de diversiune şi o cacofonie profilactică, din care nu am înţeles nimic, dar pe care am priceput-o cu tonţii.
• „Lumea mondenă a început să forfotească.” (Oana Mareş Viziru, Antena 2, 3 septembrie 2009) Şi noi forfotim. Şi luna selenară, şi soarele solar, şi iarba gazonului, şi marginea de lizieră a crângului pădurii.
• „Stelian Tănase: „Avem cel mai mic guvern din Europa...”
Mircea Dinescu: „Da, păi pe măsura lui Boc.” (Realitatea TV, 9 octombrie 2009)
• „Nu s-a luat nicio măsură anticombaterii crizei.” (Eugen Nicolăescu, Ştirea zilei, Antena 3, 22 septembrie 2009) Bine spus! Şi corect. Din propria experienţă, fostul ministru al sănătăţii ştie că niciun guvern nu a luat măsuri împotriva crizei. Că doar asta înseamnă anticombaterea.
• „Chiar atunci, un grup de turişti tocmai părăseau cetatea Râşnov.” (Antena 3, 23 septembrie 2009) După ce că grupul părăseau, mai aflăm că tocmai chiar atunci se întâmpla plecarea!
• „Lasă-mă să văd ce pot să fac... pentru dumneavoastră.” (un bancher dela Biroul de Credite, care şi-a revenit din mers, după ce a văzut plicul cu şpaga)
• „Timpul acordat fiecărui grup parlamentar.” (Antena 3, 23 septembrie 2009) Fiecare vorbitor, plătit pentru asta, ar trebui să poarte la gât un cartonaş pe care să scrie cu litere de tipar: după cuvintele terminate în PUL nu se pun cuvinte care încep cu A, E, I. Chiar şi când este vorba despre politică.
• „Bordo – Grenobăl 1-0” (Digi Sport, 14 septembrie 2009) Accent anglo-francez fără comentarii.
• „Sigur că poate aşa se şi întâmplă.” (Mircea Badea, În gura presei, 24 septembrie 2009) De obicei foarte grijuliu cu exprimarea, până la nivel de detaliu, teleastul a ieşit puţin în decor. Probabil că certamente aşa s-a întâmplat.
• „Evident că toate aceste măsuri îi nemulţumeşte pe liderii sindicatului.” (Antena 3, 28 august 2009). Fiind vorba de educaţie, este mai mult decât limpede că, la asemenea buget auster, vorbitorul nu a avut parte de lecţia despre acordul subiectului cu predicatul.
• „Pompierii luptă cu focarele de foc la depozitul de anvelope din Pipera.” (Realitatea TV, 13 septembrie 2009). Lupta are succes numai dacă, în rezervoarele cisternelor, apa este udă.
În 16 octombrie 1916, se năştea la Bârca, în Dolj, cel care avea să devină tatăl tatălui meu. Învăţătorul şi artileristul din al doilea Război Mondial (pe frontul de Est, bineînţeles!) Constantin Păunescu a murit în 7 octombrie 1990, măcar în parte liniştit, pentru că şi-a văzut visul cu ochii, vis pentru care, ca liberal fanatic, a suferit condamnări de 15 ani la puşcării politice: să cadă comuniştii dela putere. Nu a mai apucat să vadă ce nouă jale "made in Romania" s-a ales din noua întoarcere a roţii istoriei din 1989 şi asta l-a făcut, poate, să plece plin de speranţe şi de iluzii că, pe aici, pe la noi, s-a terminat mizeria. Nu s-a terminat, tataie dragă, şi nu sunt semne că se va termina, nici măcar pe durata vieţii nepoţilor dumitale.
Şi nu mai pot cânta cum o făceam odată,Chitara mi-a rămas de tot dezacordată,
Pe lume nu am rost şi nici nu pot avea,
Sub vălul unei nunţi ce nici nu mai există,
Mireasa evadată mai plânge în batistă,
Iubita mea, ai fost şi eşti chitara mea.
Frumoasă doamnă, tu
Eşti ca un banc de peşti,
Tot fugi din braţul meu,
Te temi să te-nrobeşti.
O nuntă e-un poncif,
În mări, sub lut, pe grif,
Năravuri mult prea caste
Mai zăngănesc pe taste.
Prin lemnul de cireş,
Sculptând, aştept să ieşi,
În turnul de arţar,
Pe braţe să te car.
Fixat în palisandru,
Steril, dar cât de tandru,
Vreau să trăim şi mâine,
Ca spicele în pâine.
Am vrut să mă închid
În nodul din molid,
Să uit, să mă scufund
Spre somnul cel profund.
Iar umărul îngust
Ţi-l văd, dar nu îl gust,
Dezordinea din corzi
E tot ce îmi acorzi.
Din lacrimi heleşteu
Am plâns cu ea şi eu,
Când barzii fără voce,
Au decretat atroce.
M-au declarat afon,
N-am nici diapazon,
Castel îţi fac şi teacă-n
Spărtura din mesteacăn.
Când te abaţi pe-aici,
Cu paşii tăi prea mici,
Te caţeri în poveşti,
Te-nduri şi îmi citeşti:
Prinţesa tot cosea
Cu sânge în vopsea
Icoane, dinadins,
Şi-un cântec ce s-a stins.
Draga Dan Toma,
Emisiunile TRECE, perlele RĂMÂNE
• „Explică-mi, Radu Tudor, de ce e criză politică dacă pică guvernul?” (Dana Grecu, Antena 3, 10 septembrie 2009)
- Întrebarea poate avea o scuză, dar şi aceea forţată, numai dacă a fost retorică. Dar atunci de ce a fost ales nevinovatul Radu Tudor ca martor şi oracol la această nebuloasă a nedumeririlor fără de prihană?
• „Ce vă propune Boc şi ai lui n-o să se respecte.”
• „A fost un dialog ad-hoc pregătit, aşa...” (Dana Grecu, Antena 3, 10 septembrie 2009, către Mona Pivniceru, despre participarea neaşteptată a lui Traian Băsescu la şedinţa CS al Magistraturii)
- Dacă tot n-o să se respecte, ce mai contează că Boc şi ai lui propune? Ne mai putem lega, pe cale de consecinţă, de un oarecare dezacord între subiect şi predicat, care nici măcar nu se pedepseşte conform codului penal?
- Sunt mai bune dialogurile pregătite ad-hoc, pentru că dialogurile prefabricate spontan nu aduc nici audienţă, nici voturi.
• „N-am mai simţit aşa ceva, la o asemenea dimensiune.”(Andreea Creţulescu, Realitatea TV, 14 septembrie 2009, cu Adrian Păunescu în studio).
- Curajoasă mărturie, în direct, de bună voie şi nesiluită de nimeni, trebuie să recunoaştem! Ne-au trecut toate sudorile.
• „Suporterii dinamovişti sunt înflăcăraţi, dar le trec.” (Cristi Borcea, GSP, 10 septembrie 2009).
- Nelămuriri: le trec bastoanele peste cefe sau îi trece transpiraţia rece, să nu rămână iarăşi sub linia punctată care duce tot în afara Liga Campionilor?
• „Sunt greu de abţinut autorizaţiile pentru artificii.”
• „Acum fix 20 de ani, se trăgeau cu gloanţe adevărate.” (Dan Diaconescu direct, OTV, 16 septembrie 2009)
- Cel mai greu e de abţinut otevizarea naţională, strop cu strop, prin truda lui DDD. Dar să nu fim răi şi invidioşi. Munceşte omul pe brânci, noapte de noapte, pentru c
âteva milioane de euro pe an!
- Dacă era fix acum 20 de ani, înseamnă că, pe 16 septembrie 1989, ar fi început revoluţia, de care noi n-am aflat decât pe 16 decembrie 1989. Dar Dan ştie mai bine. Aşteptăm un serial de 7300 de episoade zilnice a câte 5-7 ore despre asta. Îl poate lua, ca invitat permanent, pe generalul Dan Voinea, în locul lui Luis Lazarus.
• „Dacă tata s-ar trezi şi ar auzi-o pe Maria Ciobanu, ar muri din nou la loc.”
• „Singurul lucru care l-am luat din casa lu’ tata a fost 7 icoane şi 2 tablouri. După aia am luat un Grigorescu şi un Luchian.” (Dragoş Dolănescu, Antena 1, 15 septembrie 2009)
- E bine că fiul îndoliat a plesnit pleonasmul exact pe 15 septembrie. Ne-a adus
aminte că e ziua în care reîncepe încă o dată şcoala şi copiii se duc din nou iarăşi în clase. La noi. Nu ştim dacă şi-n Costa Rica.
- Aşteptăm alte 123 de emisiuni, în care fiul de peste mări şi ţări să completeze singurul lucru luat din casa lu’ tata lui, lucru care, din start, se pare că compus din 7+2 obiecte de patrimoniu, plus ce o fi uitat, în direct. Asta dacă nu cumva acel singur lucru este un tabel.
• „Membrii partidului îşi urmează liderul, Vladimir Putin, şi în aceste mici detalii: poartă ceasul la mâna dreaptă.” (Biz bazar, cu Moise Guran, Antena 3, 16 septembrie 2009)
- Bine că nu-l urmează şi în detaliile enorme. Am cădea din nou la estul cortinei de fier.
• „Un caz incredibil din lumea mondenă.” (Mădălin Ionescu, Antena 1, Acces direct, 17 septembrie 2009)
- Dacă am fi răutăcioşi, am spune că nu putem avea pretenţii de limbă corectă dela această emisiune, căreia un coleg frenetic dela Antenă i-a făcut un promo memorabil: „Urmează o ediţie incendiară la Acces dinrect!”. Dar noi suntem buni şi precizăm doar că monden vine direct dela lume.
• „Lumea s-au temut un pic de videoclipul nostru.” (Trupa Zob, Antena 1, 17 septembrie 2009)
- Nu merge, nu se face, e greşit, e eronat, e defectuos, e negramatical, e fals, e câh! Chiar dacă lumea e compusă din mai mulţi oameni, substantivul rămâne la singular. Cu care se acordează verbul. Mai greu decât chitara.
• „A părut că parcă...” (Mihai Gâdea, Antena 3, 10 septembrie 2009)
- La care invitatul, Crin Antonescu, s-a uitat la realizator, încercând să spună că, după „a părut”, ar fi mers orice altă rimă, în afară de „parcă”: barcă, marcă, arcă, libarcă... mai încearcă.
• „Pe drumul E 60, în judeţul Mureş, un autoturism a intrat pe contrasens şi i-a lovit din plin...” (Antena 3, ştiri, 18 septembrie 2009)
- Propunem un schimb echitabil între formulele „din plin” şi „în plin”. Altfel, o să avem parte în continuare de gafe din plin, pentru că teleaştii ne lovesc cu ele în plin.
• „Iar vor apare scurgeri de informaţii (în campania electorală).” (Stelian Tănase, 18 septembrie 2009, Realitatea TV)
- Nu ne interesează ce scurgeri detectează realizatorul-scriitor-moderator-analist-istoric-deontolog gramatical, ci faptul că ele vor apărea (conjugarea a doua, „ea”), nu vor apare (pseudoconjugarea a treia, „e”). Şi ne mai deranjează că poetul Mircea Dinescu, martor tăcut, nu a sancţionat nici abatarea, nici scurgerea.
• „Djokici a irosit o nouă ratare monumentală în minutul 13!” (Horia Ivanovici, Digi Sport, Fanatik Show, Astra Ploieşti-Unirea Alba Iulia, 18 septembrie 2009)
- Asta numai pentru că faza a fost într-un minut cu ghinion, de care nu a scăpat nici realizatorul. Cum ar fi fost să se fructifice ratarea?
• „Sunt ani în urmă de atunci.” (Silviu Ghering, Digi Sport, Fanatik Show, 18 septembrie 2009)
- Trece timpul şi trec şi contorsionările limbii române, prietene Ghering! Emisiunile trec, perlele rămân!
• „Un tren încărcat cu tot felul de derivaţi, benzină, motorină şi aşa mai departe încă nu a explodat nimic la Cluj.” (Mihai Gâdea, Antena 3, 21 septembrie 2009)
- Uneori, sinteza zilei începe clar şi se termină confuz, alteori începe ambiguu şi se termină limpede. Noroc că există şi mâine o ediţie, izbăvitoare. Esenţial este că nu a explodat încă nimic. Dacă am priceput esenţialul, ce ne mai trebuie, ce ne mai luăm de oameni?
• „Se aude şi fanii maghiari.” (Pro TV, Liverpool-Debrecen 1-0, 16 septembrie 2009)
- Probabil că era unul singur, care ţipa cât zece. C-aşa-ai maghiarul.
• „Românii? Sunt pâinea lui Dumnezeu cu oaspeţii. Au fost mereu nişte oameni foarte primitivi!” (mărturii radiofonice de turist din ţara tuturor posibilităţilor)
- Şi iată cum începe osmoza dintre omul primitiv şi omul primitor.
I-am luat pe colegii mei de trupă, Tase şi Napu, şi am fugit, încărcaţi cu chitări, staţii, clape şi efecte, până lângă Timişoara, la Covaci. Florin Macavei, patronul echipei de fotbal de acolo (care tocmai a promovat în B, deşi satul are puţin peste 600 de locuitori!), ne-a chemat să îi fim alături la botezul fiului său, dacul liber Matei Ioan, pe care a vrut să-l 
creştineze în ritm de rock şi folk. Cum să refuzăm o asemenea chemare, mai ales că mai fuseserăm acolo, la Festivalul "Dacii Liberi" din iunie 2009 (chemaţi, atunci, de Octavian Stăncioiu), şi ştiam ce bine e la Pensiunea Anette din Covaci şi ce oameni buni sunt? Şi am cântat o bună parte din seara şi noaptea de 12/13 septembrie 2009, într-un cort uriaş, cu mai multe încăperi (model Baiazid), pentru 2-300 de oameni. Evenimentul a părut mult mai mult un concert adevărat, decât o sindrofie cu paranghelie şi cu lăutărie, ceea ce ne-a făcut să nu ne simţim stingheri. Dimpotrivă. Dar nici nu am exagerat cu piesele heavy, aşa că eu l-am invitat pe scenă, pentru câteva cântece, şi pe folkistul Vasile Mardare, iar Mihai Napu (care a susţinut şi un program de evergreenuri cu Tase alături) a chemat
-o, din timp, pentru orice eventualitate, la Covaci, şi pe solista de muzici populare, Gabi Tănase, din Craiova, cu tot cu Nelu, clăparul. Tase nu şi-a chemat decât muzele şi uite cum a trecut o nouă noapte de cântec a vieţii noastre. Vă mai spun doar că nu s-a cântat nicio manea (deci, se poate şi botez fără "duşmanii mei"), iar, la ora 2 noaptea, câţiva petrecăreţi au început să strige. Ce credeţi că voiau? Horincă? Sarmale? Tort? Salam? Minune? Femei/bărbaţi? Bursuc? Apă plată? Niciuna dintre toate astea. Strigau: "AC/DC"! Şi le-am dat! Cu aşa daci, se poate trece la reconstituirea ţării lui Burebista.
• „Traian Băsescu nu a evitat apropierea (de Elena Udrea) dincolo de evitarea oricărui pericol.” (Radu Tudor, Antena 3, 3 septembrie 2009) Formularistica de specialitate ar trebui îmbogăţită, prin includerea acestei situaţii în grilele obligatorii pentru obţinerea:
a) permisului de conducere auto,
b) declaraţiei pe proprie răspundere a candidaţilor la demnităţi publice,
c) permisului de port-armă,
d) licenţei de preparare a cârnaţilor de Pleşcoi şi a îngheţatei de Constanţa,
e) tichetului de parcare în reţeaua Dalli-Cocoş-Udrea,
f) caietului de sarcini al licitaţiilor din turism, parcări,
g) eliberarea Furazolidonului şi Gasexului (anti laxaţie, anti-Băs) şi a contraceptivelor, în farmaciile din reţeaua care practică preţuri compensate.
• „Textele domniei sale despre penisuri care intră în anusuri... te aduce în starea de vomă.” (Mihai Gâdea, Antena 3, 3 septembrie 2009)
Textele poate „aduce” starea de vomă şi, dealtfel, orice stare, doar dacă sunt adunate într-un volum (preferabil, cu copertă cartonată), ceea ce le-ar putea da caracter unitar, care ar justifica folosirea abuzivă a singularului.
• „Pe perioada de pocăinţă, părintele va fi monitorizat pe timp nedeterminat.” (Pro TV, 2 septembrie 2009, Cazul Mânăstirea Turnu).
Propunem ca, după perioada de pocăinţă, părintele cu aptitudini erotice să fie monitorizat etern, non-stop, veşnic, totdeauna şi permanent, pe timp determinat. Orice faptă are un timp de prescriere, chiar dacă este vorba despre scene de amor cu dreptcredincioşi sau slujitori ai Domnului de acelaşi sex, filmate clandestin, cu telefonul pus într-o rână, la rezoluţie maximă.
• „Aceasta a rezultat din declaraţia dată de însăşi inculpat.” (Pro TV, 2 septembrie 2009).
Dilema dela ştiri constă în faptul că, dacă, totuşi, inculpatul e femeie? În acest caz, dezacordul fiind doar în propoziţie şi în terminologia legală, nu şi în viaţă, se poate aplica doar o jumătate din pedeapsă, preferabil cu linia peste palmă. Dacă, totuşi, inclupatul este bărbat, pedeapsa va fi întreagă, în genunchi, cu faţa la colţ, pe preş de cânepă. Metodologia nu prevede explicit cum se pedepseşte dezacordul de gen, în cazul persoanelor bisexuale, transsexuale, homosexuale, castrate sau de sex incert şi nici în cazul ungurilor şi englezilor, care au masculinul identic cu femininul.
• „Avionul în care se aflau Madonna, fetiţele sale şi stafful au decolat de pe Aeroportul Băneasa.” (Antena 3, 30 august 2009)
Pluralul s-ar justifica doar în următoarele cazuri:
- dacă Madonna, fetiţele, gărzile de corp, amantul, maseurul şi cabinierele ar fi decolat pe cont propriu şi, cu zbatere personală, s-ar fi îndreptat în stol către Sofia, destinaţia următorului concert al cântăreţei. În acest fel, nimeni nu ar fi fost discriminat, nici în spaţiul aerian românesc, nici în cel bulgăresc, unde megastara s-ar fi putut întâlni, liberă, cu stoluri de cocori. Sau de ciori;
- dacă artista ar fi avut o escadrilă;
- dacă aeronava ar fi fost făcută din bucăţi distincte, care ar putea dovedi că decolează independent;
- dacă avionul a fi fost biplan şi ar fi tras după el o pancartă de tip sul, oricât de lungă, cu numele bărbaţilor care au tranzitat pătuiagul Madonnei.
• „Aş vrea să facem remarca că domnul Geoană a făcut consideraţii doar despre prezidenţiale”. (Bogdan Niculescu Duvăz, Antena 3, 4 septembrie 2009)
Domnului Duvăz i se poate acorda, la cerere, suspendarea pedepsei pentru cacofonie în stare agravantă, numai dacă aduce singurele două argumente agreate de juriu:
1) Politica românească oricum miroase urât şi a fost confundată cu o hazna, după lăsarea întunericului;
2) Româna, fiind o limbă cacofonică, uneori nu poate evita un ligament, decât folosind construcţii artificiale, aşa că când nu ai ce face cacofoneşti cursiv.
• „Lui Gigi Becali i-a revenit iar ideea de a face politică.” (Stelian Tănase, Realitatea TV, 5 septembrie 2009)
Nefiind la prima abatere, Gigi Becali induce în oroare deontologii, atrăgându-i, abil şi răzbunător, în capcana pleonasmului repetat tautologic prin repetiţie: când se retrage, când revine, când abandonează, când se întronează, când candidează, când se detaşeazăcând vinde, când nu, când e la palat, când la stână. Îi sugerăm analistului, scriitorului, teleastului etcetera Stelian Tănase (absolvent de nenumărate clase) să ducă tautologia până la capăt şi, în ediţia definitivă a emisiunii „3 x 3”, să completeze cu „fac 9”, iar în transcrierea non-varietur pe hârtie (pentru neuitare) a acestei opere, să adauge tot lanţul atrofic, după cum urmează: „Lui Gigi Becali i-au revenit iar-din nou-încă o dată-repetat-pentru a doua oară-iarăşi-consecutiv ideea-gândul-judecata-opinia-părerea-conceptul-viziunea de a face politică.”
• „Bătălia pentru titlu continuă să rămână extrem de acerbă” (Telesport, 13 august 2009)
Nici faptul că recordul tautologic a fost realizat în comentarea unui campionat de pocher nu justifică un dublu cumul, obţinut după metoda din supermarketuri: 2 în 1. Această soluţie se poate aplica la gel+şampon, spatulă+oală, tigaie+capac, tampoane+beţişoare de urechi, lavetă+folie aluminiu etc. Dar nu la cuvinte cu sens identic sau asemănător. Oferim, spre pildă, varianta pe dos, ca să se vadă cât de mare a fost trăznaia: „Bătălia pentru titlu continuă să se încheie extrem de normală.”
• „Scorul s-a încheiat 2-2.” (Horia Ivanovici, Digi Sport TV, 16 august 2009)
Mulţumim realizatorului pentru comunicarea concisă a rezultatului dintre Vaslui şi Braşov, căci, dacă ar fi luat-o pe ocolite, ar fi trebuit să ascultăm ditamai cârnatul corect pe româneşte: „Meciul s-a încheiat cu scorul de 2-2”, ceea ce ar fi riscat să iasă din spaţiul emisiunii, sub presiunea publicităţii.
• „Bădescu ia o acţiune solitară pe cont propriu” (Digi Sport TV, 15 august 2009, Ceahlăul Piatra Neamţ-Dinamo)
Încercăm să ne imaginăm cum ar fi fost dacă:
- Bădescu îi lua în acţiunea sa solitară şi pe alţi colegi;
- Bădescu lua acţiunea solitară pe contul antrenorului sau, mai bine, al patronului;
Faza ar fi intrat în orice antologie de umor spontan involuntar, folcloric popular anonim cu autor necunoscut.
• „Un bâlb al celor dela Dinamo” (Horia Ivanovici, Digi Sport TV, 16 august 2009)
Probabil că a fost un faz cu şută pe lângă port, la care tribunul a tresărit, iar bancul de rezerv s-a ridicat în capa osului.
• „Ceahlăul – Dinamo, în direct şi-n exclusivitate numai pe Digi TV!” (Horia Ivanovici, Digi Sport TV, 16 august 2009)
Nu ar fi fost corect nici să fie în exclusivitate pe mai multe canale, nici simultan numai pe Digi. S-a ales varianta cea mai bună. Care trebuie subliniată, până la tautologie.
• „Niculescu, alături de încă doi dinamovişti, au fost cei care îl ajută pe Bonetti (cu traducerea). Ei au jucat în Italia şi au desprins tainele limbii italiene.” (Digi Sport TV, 15 august 2009, Ceahlăul Piatra Neamţ-Dinamo)
- Noi înţelegem să respectăm un fotbalist valoros, dar nu într-atât, încât să folosim pluralul majestăţii, aura mistică, ditirambul legendar: Claudiu au fost... Dacă vorbitorul se referea la mai mulţi fotbalişti, atunci era necesar să folosească simpla conjuncţie copulativă „şi” (în loc de „alături de”) şi se rezolva imediat problema.
- Apoi, când stai într-o ţară străină, mai ales Italia, deprinzi limba de acolo, nu o desprinzi. De desprins lucruri de prin casele italienilor, am tot auzit pe la ştiri cu borfaşi români şi dorim să uităm.
• „Doriţi în străinătate, până la urmă, dinamoviştii a rămas în curtea dinamovistă, să împlinească visul lui Cristian Borcea.” (Digi Sport TV, 15 august 2009, Ceahlăul Piatra Neamţ-Dinamo)
Poate că dinamoviştii nu or fi fost premianţi la gramatică, dar până şi ei ar face întindere de ligamente cerebrale, dacă ar auzi că ei, toţi, băieţii, fotbaliatori fideli, dinamovişti fiind, a rămas – ce paradox! - în curtea dinamovistă! Şi de ce să nu rămână? Nu pentru binele lor, ci pentru a împlini visul profetic al lui Borcea!
• „0-3 era atunci scorul pentru bucureşteni. Scor final, 4-0 pentru Dinamo!” (Costi Prună, Digi Sport TV, 15 august 2009, Ceahlăul Piatra Neamţ-Dinamo)
Nu era, oare, mai simplu, mai puţină scărpinătură cu dreapta la urechea stângă, dacă ni se spunea: „0-3 era atunci scorul dintre Ceahlăul şi Dinamo. Scor final, 0-4!”? Sau: „Dinamo conducea la Piatra Neamţ cu 3-0. Scorul final a fost 4-0.”? Ca să nu pară o răsturnare paranormală de scor, dela 0-3 la 4-0. A trecut anul 1988, când un gol stelist anulat de arbitru a fost acordat, ulterior încheierii meciului, de către preşedintele republicii.
• „Nu-mi plac glumele tăle.” (Prima TV, 14 august 2009)
Nici nouă. Nici când stă să plouă şi e plin de muşti, nici când e furtună şi valurile aruncă spumă pe pupi, la corăbii.
• „Pe drumul străbătut de Victoria Lipan” (Mihai Gâdea, Antena 3, 13 august 2009)
Povestea sinistrului accident dela Scânteia, judeţul Iaşi, unde trenul a omorât 14 oameni aflaţi într-un microbuz, a mutilat retroactiv şi un celebru nume al literaturii române. Numai Mihail Sadoveanu ar putea da dispensă Vitoriei Lipan să devină Victoria. Altcineva nu. Dar, cum Sadoveanu a murit, rămâne cum s-a stabilit în „Baltagul”. Cam asta ar fi sinteza unui oarecare accident lingvistic, care a precedat un grav accident de circulaţie.
• „Urmează ca ulterior să obţinem mai multe informaţii.” (Virginia Pralea, purtător de cuvânt al Poliţiei din Iaşi, Antena 3, 14 august 2009)
Noi am prefera să urmeze anterior, dacă se poate. Iar purtătorii de cuvânt să deţină în buzunarul de la spate, prin ordonanţă de urgenţă, ediţia miniaturală, şcolară, a unui dicţionar de pleonasme, eventual ediţia Rodicăi Sufleţel-Moroianu, Editura All, 2004.
• „Trupurile neînsufleţite ale pasagerilor morţi au fost luate dela locul accidentului.” (ştirile Antenei 3, 14 august 2009, cazul accidentului dela Scânteia-Iaşi)
Avizi de informaţii, noi am fi dorit să ştim ce s-a întâmplat atât cu cadavrele pline de viaţă ale celor decedaţi, cât şi cu trupurile neînsufleţite ale pasagerilor vii. Conform Constituţiei României, republicată, Art. 30 şi 31, privitoare la chestiunea dreptului la informaţie.
• „Dacă nu cumva şoferul a luat-o razna brusc şi spontan.” (Marius Pieleanu, sociolog, Antena 3, 14 august 2009)
Cauzele teribilului accident bulversează totul în cale, chiar şi limbajul. Ce s-ar fi întâmplat dacă şoferul ar fi acţionat calculat şi spontan, deodată, dar nu neaşteptat, subit fără a fi inopinat, fulgerător, însă nu dintr-odată?
• „Să ştim cauzele care au dus la accidente de tipul ăsta, să aflăm etiologia.” (Marius Pieleanu, sociolog, Antena 3, 14 august 2009)
În lipsă de etiologie exhaustivă, noi nu ne mulţumim cu firimituri: vrem să ni se comunice cauzele care au dus la accidente de tipul ălălalt, de tipul acela, de tipul exemplificat şi de tipul indicat. Am avea o privire panoramică asupra tuturor sonorităţilor ligamentale din panoplia cu penisuri. Şi am atinge o etiologie (studierea cauzelor) sănătoasă.
• „Timpul a fost prea vitreg cu noi azi... M-am străduit să fiu cât mai monden.” (Cristi Brancu, Antena 2, 14 august 2009)
Vitreg, nevitreg timpul, rămâne încăpăţânarea cu care vorbitorul ne serveşte ligamentul dintre cuvintele terminate în pul şi cele care încep cu a, ă, e, i (la alegere). În plus, nu ştim cum ar fi fost emisiunea cu Gigi Becali dacă realizatorul ar fi fost mai puţin monden. Ar fi fost selenar? Marţian? Solar? Maritim? Sătesc? Meşteşugăresc? Încă nu s-a stabilit.
• „Pacientul nu a dat suficientă atenţie alimentaţiei, consumând în special dulciuri, astfel că i-a crescut glicerina.”
Acum, ce mai contează, glicerină, gliceride, glicemie? Important este că ne-am adus aminte cu tonţii că trebuie să evităm consumul în exces de zahăr, sare şi grăsimi. Dar să nu evităm oamenii de zahăr, buni ca sarea-n ochi, prăjiţi în grăsimi vegetariene.
• „Au venit mascaţii cu căguli pe făţi şi ne-a masacrat, ne-a omorât de vii.” (mai multe posturi de ştiri, septembrie 2009)
Mai multe nedumeriri:
- „Căguli” şi „făţi” ar trebui să însemne nişte cagule pe feţe de oameni foarte răi, care vin cu duba. Schimonosirea cuvintelor n-are caracter etnic, ci social, penal şi economic şi se face după metoda „maşâna poliţiei”, „mi-e sâlă de gabori”, „trenul cu deţânuţi e pe şâna unu”, „poliţâstul a venit cu căţălu’ lup şî ne-a luat din căşi monezâle din haur şi răţile din saci”, „n-avem, şăfu’, niciun Bemveu şî niciun hAudi de furat; uite, numa un Merţ şî două Dăcii fără certefecate”;
- Am înţeles cum arătau mascaţii cu căguli, dar, dacă, dacă nu ar fi avut căguli, ar mai fi fost mascaţi?
- Unde se mai pot pune căgulile, dacă nu pe făţi? Pe braţ, pe umăr, pe şale, pe puţă? Întrebare de două puncte şi de trei ani, pentru jaf asupra limbii române;
- Am înţeles că au fost masacraţi şi omorâţi nişte vii, dar nu ni s-a spus ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost exterminaţi prin ucidere nişte morţi decedaţi, răposaţi prin pieire, sucombaţi până la extincţie;
- Un miracol s-a întâmplat, totuşi, în direct, la ştiri: acel cetăţean masacrat şi ucis a dat declaraţii pline de viaţă la televizor. E foarte posibil ca minunea să se datoreşte vitalităţii inegalabile a comunităţii ţigăneşti. Se ştie că minorităţile care au impresia că sunt discriminate se scoală şi din morţi ca să-şi apere drepturile şi ca să-şi strige hofurile.
• „Datele care există te duce cu gândul la această concluzie” (Maria Grapini, Antena 3, 3 septembrie 2009)
Un nou caz în care propunem fie plata unei cauţiuni consistente (din dividendele femeii de afaceri), fie suspendarea pedepsei, dacă vinovata aduce dovada că datele la care se referă îi erau atât de compact strânse cu fixativ sub bucle, până la fuziune, încât puteau fi interpretate ca un corp comun, fapt care explică, dar nu justifică, fisiunea gramaticală prin folosirea brutală a singularului, în locul pluralului agreat de gramatica limbii române. Nu se admit scuze care ţin de domeniul de activitate al doamnei Grapini, care nu este neapărat unul lingvistic, ci unul mai degrabă economic. Economic şi în acordul dintre subiect şi predicat, singularul fiind declarat soluţie de criză, căci consumă mai puţine resurse: una e când telespectatorii râd şi alta când râde de tine, una e când angajaţii merg, alta când merge la casierie. E mai ieftin.
• „E normal că Parchetul s-a autosesizat. Problema era ca Parchetul să nu se autosesizeze, pentru că cazuistica ne arată că...” (Cozmin Guşă, Antena 3, 3 septembrie 2009)
Ce e în Guşă o fi şi-n căpuşă, dar cacofoniile nu dau bine, mai ales la un consultant electoral prezidenţial, fost ziarist, fost şef de grup media, fost lider de partid, fost multicandidat el însuşi, care ar putea să-l îndrume greşit pe candidatul Mircea Geoană şi ar putea să nu-l informeze după cum urmează:
- că când vin alegerile trebuie să fii în formă,
- că caţi în dosare orice poţi folosi contra adversarilor,
- că care este mai bun de guşă - mă rog, de gură - câştigă,
- că chiţăiala şoriceilor nu acoperă răgetul de leu rănit al Taifunului Băs, aflat în risipire vizibilă;
- că canarul este preferabil papagalului.
• „E necesar un program de reconversie a locurilor de muncă că până la urmă e nevoie de crearea de locuri de muncă.” (Dumitru Pelican, Realitatea Tv, 16 august 2009)
Păi se poate aşa ceva, tocmai din gura unui fost crainic sportiv, care ne delecta cu transmisii în epoca în care Viitorul Scorniceşti, Victoria Bucureşti, Flacăra Moreni şi, mai ales, Sportul Studenţesc, Steaua şi Dinamo făceau fala fotbalului nostru, într-un play-off select, la care aveau dreptul să spere doar echipele cu branduri grele în dosar: Nicolae Ceauşescu, Miliţia, Securitatea, Nicu Ceauşescu, Armata? Hai, o cacofonie, mai treacă meargă, nu e prima, nu e ultima în mass-media românească! Dar să aflăm că e necesar un program de reconversie pentru că e nevoie de locuri de muncă este mai mult decât suntem noi gata să admitem!
Important
Posturile TV dela care am preluat cele mai multe gafe (Antena 3, de exemplu) nu trebuie să se supere, ci, dimpotrivă, să ia această colecţie de gafe, această adăpare a noastră la puţul lor cu perle ca un compliment. E dovada că le facem audienţă. Ca atare, aşteptăm propuneri pentru o indemnizaţie de fidelitate.
Andrei Păunescu
- copilăria săracă, în Valea Jiului, printre accidentele de muncă din subteran ale tatălui, în brutalitatea unei existenţe, câştigate prin muncă grea de toţi cei din jur, care, dacă aveau norocul să apuce vii pensionarea, nu mâncau mai mult de un an-doi din pensie, că-i răpunea silicoza;
- căsătoria grăbită şi plină de speranţă, la 18 ani, cu Gabriel Filipoiu, care i s-a destrămat după numai câteva luni;
- trimiterea la muncă, eminamente forţată, în mină, de către cei care au interzis Cenaclul „Flacăra” în 1985 şi i-au pedepsit cântăreţii, obligând-o pe Tatiana la singura variantă de supravieţuire: încărcarea vagoneţilor de cărbuni, cu acea lopată supradimensionată, „inima lui Stalin”, grea şi pentru un bărbat în toată puterea, darmite pentru un trup de femeie de numai 157 de centimetri. Ghinionul ei - nu-i aşa? - că s-a născut într-un oraş în care, dacă minerit nu e, aproape nimic nu e.
Premisele „veseliei” continuă:
- dureroasa alegere a Tatianei, ca mamă, de a nu-i fi, ani şi ani, alături, singurului ei copil, Cătălin Filipoiu, născut în 1981 şi rămas la bunici, la Lupeni, în perioadele când născătoarea lui pleca în turneele Cenaclului (1982-1985) sau după ce ea a venit la Bucureşti, în 1994, să se (re)afirme;
- permanenta căutare a iubirii adevărate, peste care a dat în prea puţine halte ale sufletului ei uriaş şi pe care a plătit-o cu dobânzi mult mai mari decât beneficiile, mereu risipite;
- prima manifestare a unei tumori periculoase, în 1996, pe care nu a operat-o, spunându-mi că, decât să nu mai fie întreagă şi să nu mai aibă speranţa că poate avea încă un copil, mai bine riscă să moară - femeie, decât să trăiască fără posibilitate
a unui nou orizont matern;
- accidentele şi lanţul de suferinţe ale familiei: mama - casnică, tatăl şi fraţii - toţi trei mineri, dela care primea veşti mai ales proaste, ce o trimiteau către Lupeni, cu bani, medicamente şi o proteză pentru piciorul amputat al tatălui, sau către Ungaria, unde se stabilise de mai mulţi ani fratele ei mai mic, Dan;
- revenirea bolii, cu violenţă, în 2001 şi, mai ales, în 2004, când i s-au mai dat de trăit cel mult 5 luni, iar ea, Tatiana, acest fenomen al naturii muzicale şi medicale, s-a încăpăţânat să reziste încă 5 ani, în infernale şedinţe de chimioterapie, internări, operaţii, recuperări, tratamente medicamentoase şi diete de păcălire a cancerului, cărora, din păcate, le-a pus de-a curmezişul ţigara, anulând o mare parte din efortul însănătoşirii;
- sesiunea-şoc de morţi din familie dela începutul anului 2008, când Tatiana a făcut de câteva ori naveta între Capitală şi Lupeni, în doar câteva luni, ca să fie alături de tatăl ei, Vasile, de mama ei, Maria, şi de fratele ei, Vasile, la trecerea dinspre suferinţă înspre moarte şi de pe pământ în pământ;
- nesfârşita (parcă) mutare periodică, din casă în casă, din chirie în chirie, după plecarea din Lupeni în Bucureşti: str. Dionisie Lupu – str. Popa Soare – Bd. Brâncoveanu – Str. Năsăud, până chiar în ultimul an de viaţă, căci Tatiana nu a avut niciodată o casă a ei în Bucureşti, desigur, până la mormântul de pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu, unde este vecină, în diagonală, în acel scuar, cu Anda Călugăreanu, şi, peste rânduri, cu Vali Sterian, Florian Pittiş şi atâţia alţi oameni ai spiritului;
Premisele „veseliei” pot continua fără număr, pentru că, în afară de talent şi de dăruire, Tatiana a fost una dintre deţinătoarele celui mai bogat zăcământ de suferinţă şi de nenoroc, din câte au fost lăsate pe pământ. Şi, totuşi, aşa cum nufărul creşte, inexplicabil de curat, din noroi, din mlaştină, Tatiana şi-a transformat minereul de amărăciuni şi suferinţe în bucurie de a trăi, până la capăt. Până şi când stătea pe patul de spital, chinuită de durere, în ultimele luni, în ultimele zile, Tatiana avea puterea să fie ironică, să încerce să râdă, chiar dacă, fizic, tentativa unui zâmbet îi era oprită de durere: „Ei, lăsaţi, lăsaţi...”, ne răspundea ea, luându-ne peste picior, când îi spuneam că se va face bine, că va trece şi peste asta, pentru că oamenii o vor cât mai repede înapoi pe scenă, pentru că o cred cea mai importantă folkistă a României.
•
Despre cele triste, amare, dure, nedrepte ale ei, păstrez în memorie şi în jurnale materie cât pentru o epopee. Despre celelalte, mai mult sau mai puţin vesele, încerc să încheg măcar un capitol, ca într-un lanţ eterogen, aleatoriu şi subiectiv de răscoliri.
• Niciodată, Tatiana nu a uitat, când m-a vizitat, să-i aducă boxeriţei mele, Bora, ceva de ronţăit, na
politane sau sărăţele, deşi căţeaua mea îi îngrozise pisica, pe Lucky cea albă, când am trecut odată pe la ele, prin strada Popa Soare, iar mâţa, ca să nu rişte confruntarea făţişă, a făcut, din două salturi, drumul de pe pat până pe tocul uşii şi, de acolo, urgent, până pe dulap, de unde a coborât mult după plecarea noastră, sub jurământul Tatianei că agresoarea canină a părăsit imobilul şi chiar sectorul 2.
• Prin 1996, o cunoştinţă comună a noastră s-a sinucis. Dar nu a murit, pentru că, în graba de a o termina cu viaţa (dezamăgire din iubire, evident!), a luat toate pastilele din sertar, fără să citească prospectele şi să se uite că pe-acolo erau mai mult aspirinuri, paracetamoale, vitaminuri, siroape de tuse şi antibioticoase contra ciupercilor. Ori, din aşa ceva, nu se moare, ci se capătă, cel mult, nişte boli de viaţă lungă pe stomacul zdrelit. După un telefon bâiguit şi agonizant, am mers la fată acasă, am chemat şi doctorul, care, după ce a venit într-un suflet să salveze sinucigaşa, a văzut ce pilule neletale fuseseră ingurgitate şi a rezolvat totul punând-o pe sinucisă să vomite lejer. În acest timp, eu şi Tatiana căutam lapte, noaptea, pentru curăţat burtica deprimată. Pe dinăuntru. Era prea târziu pentru laptele de ieri şi prea devreme pentru lăpticul de mâine, aşa că am umblat pe la toate nonstopurile, dar nu am găsit decât lapte praf, la un butic din Piaţa Domenii. Şi am tras concluzia că nu e bine să te sinucizi noaptea, fiindcă îi pui pe drumuri pe prietenii salvatori, când toate magazinele sunt închise.
• Prima călătorie pe care am făcut-o împreună în afara ţării a fost în toamna lui 1995, când l-am însoţit pe tata în Croaţia, unde fusese trimis de Consiliul Europei, să supravegheze alegerile. Eu eram şoferul micii delegaţii româneşti, iar Tatiana era asistenta-secretară a lui Adrian Păunescu. După un drum greu, prin România şi Ungaria, timp în care am şi cântat, s-au şi dictat versuri, am ajuns în Croaţia, la Zagreb. A doua zi, am atins şi destinaţia finală de pe malul Adriaticii, în localitatea unde A.P. primise mandatul să observe procesul electoral al statului condus de radicalul Franjo Tudjman: Pula. Dă-o-ncolo! Chiar aşa?, am spus cu toţii, când am văzut plăcuţa dela intrarea în frumoasa staţiune. Din toate oraşele şi satele Croaţiei, tocmai asta i-a căzut lui A.P. în responsabilitate? Nici nu putea refuza misiunea, dată de Consiliul Europei dela Strasbourg, prin prietenul său, lordul britanic Finsberg. A şi trimis de acolo, prin fax, o corespondenţă la ziar, pe care a dictat-o Tatianei, cerând iertare cititorilor pentru numele locului din care se vedea obligat să consemneze că trimite articolul. Atunci a găsit Tatiana prilejul să-mi spună că, pe când era mic, Cătălin nu putea pronunţa corect cuvântul „temperatură” şi, dacă era răcit, se plângea că are „telempulă”. Tot în urma acelei deplasări, eu şi Tatiana am păstrat o amintire de care am râs şi-n somn, ani şi ani, 
pentru că părea extrasă din filme şi gaguri: dela atâta mâncare (fructe de mare, sosuri iugoslave, deserturi de toate felurile), o călătoare preţioasă, aflată în acelaşi microbuz cu noi, plin de europoliticieni fandosiţi, nu a mai rezistat serpentinelor şi stomacul ei plin cu alimente rafinate a redat mediului înconjurător bucatele, după cum urmează: un sfert pe bancheta maşinii, un sfert pe pantalonii diplomatului de lângă ea, un sfert pe gulerul şi pe spinarea unei nemţoaice (care ar fi fost, oricum, la fel de acră) şi ultimul sfert pe marginea drumului, sub cerul înstelat al Coastei Dalmate. Mirosul acelei întâmplări ne-a înţepat nasul până în noul mileniu.
• Tatiana a moştenit câte ceva esenţial dela ambii ei părinţi: talentul muzical (părinţii i s-au cunoscut cântând împreună, la reuniuni), sârguinţa, rezistenţa în faţa suferinţei. Dela tată a moştenit, în plus, şi plăcerea lecturii. Electricianul dela mina Lupeni, originar din Roman, căruia colegii îi spuneau „Doctorul Stepa” pentru că rezolva orice problemă cu imaginaţie şi profesionalism, chema uneori, în zilele de salariu, copiii de pe stradă în faţa porţii şi le dădea 5 lei celor care ştiau cele mai multe versuri din „Luceafărul” lui Eminescu. Mereu cumpăra cărţi mai multe decât ar fi permis bugetul familiei, iar soţia sa, olteancă din Gorj, cu fireasca grijă pentru ziua de mâine a familiei de cinci suflete, îl boscorodea când îl vedea citind: „Ce, mă, dai la facultate?”. Superior, ironic, doctorul Stepa nici nu ridica privirea din cărţile de istorie, de versuri şi de proză, dar răspundea apăsat, neînţeles: „Măi femeie, tu ai auzit, măi, cine e Sincheviţ?”. I se părea un gest suprem de legitimare a cheltuielii pe cărţi să-l invoce pe prozatorul polonez Henryk Sienkiewicz, al cărui nume are o ortografie ce oboseşte şi un erudit, darmite o casnică din Valea Jiului.
• Tatiana povestea, cu dragoste şi cu ironie, cum mama ei, vegetariană convinsă zeci de ani, se ambiţiona să-şi crească propriile găini în curte, pentru cei ai casei. Dar, aproape în fiecare an, venea câte o molimă „neaşteptată” şi omora păsăretul, exact când cheltuiala pe grăunţe şi pâine era făcută, dar beneficiile nu fuseseră culese încă. Tatiana o îndemna, cu binele, cu logica argumentelor, să nu se mai chinuie, să cumpere, când are nevoie, ouă s
au carne, că ar ieşi mult mai ieftin şi cu mai puţină muncă. Dar femeia continua, sisific, prăsirea sârguincioasă a găinilor, de care nu se bucura aproape niciodată. Căci venea iarăşi aceeaşi molimă, deşi nimeni nu se alerta că poate începe „aviara gripa” planetară. Maria Stepa se bucura, însă, că are păsăretul acolo şi curtea îi e plină de viaţă. Până la următoarea molimă, care se lăsa cu alte mirări, noi oftaturi şi regrete până la următorul lot de pui de-o zi. Transpusă în lumea spectacolului, această sârguinţă a fost preluată şi de Tatiana, care construia, la fiecare spectacol, un turn care se dărâma odată cu plecarea spectatorilor acasă, pentru a fi reluată construcţia la concertul următor.
•
Cuvintele de mai sus sunt doar câteva aşchii din ceea ce a fost Tatiana, cea care, din toată suferinţa ei, când a auzit că sunt foarte supărat, chiar disperat, mi-a trimis, în 14 martie 2008, un sms care a reuşit să mă mai pună pe picioare: „Eşti OK?”, mă întreba tot ea, care nu era deloc bine, încercând să mă facă să uit indispoziţia mea, care era un fleac, faţă de tragedia pentru care ea deja se pregătise încă din 8 septembrie 2004. Atunci, mă invitase la ea, să-mi arate hainele de înmormântare, pe care tocmai şi le cumpărase - un costum bej din două piese: „Mi l-am luat, să fiu sigură. Mai am de cumpărat o bluză maro, neapărat pe gât. Aşa vreau să fiu îmbrăcată.” Eu şi Magda Puskas i-am sugerat să nu mai vorbească prostii, iar Tatiana ne-a retezat-o imediat: „Nu-mi mai sugeraţi voi nimic, că nu sunteţi dela sugerători!”
Nu credeam, atunci, în 2004, că va mai rezista cinci ani, când i-am aflat diagnosticul fatal.
Nu credeam, în 9 septembrie 1982, că adolescenta care tocmai debuta la Cenaclul dela Făgăraş, avea să devină cea mai impresionantă prezenţă a folkului nostru. Şi nici că eu îi voi scrie despre ea aceste rânduri, ca semn că e muritoare, că e nemuritoare.
O cunosc pe Tatiana chiar din ziua debutului, din 8 septembrie 1982. Până în ultima clipă, când s-a despărţit de partea aceasta a existenţei, a rămas o artistă şi o femeie legată în primul rând de muzică, de scenă. După muzică le-a pus pe toate celelalte. Tatiana a avut o operă unitară, în mai multe trepte, în mai multe straturi, ca un pământ, care are mai multe scoarţe, straturi: a avut cântece care au reuşit să ajungă mai mult la oameni şi cântece care au fost mai izolate, mai puţin deschise, dar nu se vede o diferenţă fundamentală între etapele operei ei. Sunt artişti care compun ceva pentru inima lor şi altceva pentru piaţă, pentru mase. Tatiana Stepa a cântat mereu doar aşa cum a crezut şi nu a făcut concesii comerciale. Poate de aceea, nu a reuşit, nici până în ultima clipă a vieţii, să aibă o casă a ei în Bucureşti. Până în ultima clipă şi-a pus problema existenţei pentru ziua de mâine, pentru că nu a ales nicio variantă de compromis comercial.
Am cântat împreună, practic, toate cântecele ei, de până în clipa când şi-a ales, în ultimii ani, şi un alt drum, şi o altă parte a carierei ei, în afara Cenaclului. Nu numai atât. Piesa “Copaci fără pădure” a fost scrisă într-o noapte de august 1994, în maşină, în câteva minute, pe drumul dintre Cozia şi Râmnicu Vâlcea, la întoarcerea dintr-un turneu în Hunedoara. Eram pe bancheta din spate a maşinii, împreună cu Tatiana. Ea, cu chitara în mână, murmura linia melodică, iar tatăl meu, care se afla pe scaunul din faţă, mi-a dictat versurile, dintr-o suflare. Iar piesa, la primul spectacol al Cenaclului, care a avut loc la Costeşti-Hunedoara, peste alte câteva zile, a devenit, din prima clipă, un hit.
Avem zeci, sute de cântece făcute împreună, compuse de ea, compuse de mine, cântate de amândoi, sute, mii de spectacole alături. Într-un mod premonitoriu, ultima piesă compusă de ea, împreună cu Adrian Păunescu, se numeşte “Mor actorii”, pe care am lucrat-o împreună, am înregistrat-o în 25 ianuarie 2009, la mine în studio. Dealtfel, Tatiana ştia de mulţi ani că este foarte bolnavă şi că este un miracol că supravieţuieşte, pentru că boala o condamnase încă din 2004. Când a venit să tragă piesa, am încercat să înregistrăm şi un alt cântec al ei, aproape uitat, “A fost cândva o ţară”. Nu a putut termina acel cântec. Nu a mai avut putere.
Tatiana a avut – dincolo de toate ghinioanele – o primă şansă, să crească într-o casă din Lupeni în care se aflau cărţi. Deşi oameni simpli, un miner şi o casnică, părinţii ei, mai ales tatăl, iubeau şi munca, şi sârguinţa, şi cuvântul, şi muzica. Apoi, Tatiana a avut, din 8 septembrie 1982, o a doua şansă, cum ea însăşi spunea, să crească la şcoala Cenaclului “Flacăra” şi asta a făcut-o să dorească mereu să nu rămână la nivelul, oricum înalt, la care se găsea, din punct de vedere cultural. Ea a citit tot timpul, a compus mereu, a scris şi versuri şi niciodată nu a crezut că a învăţat suficient. Îmi aduc aminte de un moment de la începutul anului 1996, când, după nişte ani de activitate îndelungată, densă, exclusiv în domeniul muzicii, cu sute de spectacole ale Cenaclului, într-una dintre primele pauze, eu i-am propus: “Hai să înveţi să lucrezi la calculator”. A râs: “Eu şi calculatorul? N-am nicio idee. Nici nu ştiu să-l deschid!” În câteva zile, deja se descurca, iar în scurt timp devenise deja un tehnoredactor bun. Iar asta a fost o a doua profesie pentru ea, de atunci. Şi-a făcut mâna la computer culegând, în 1996, prima mea carte, “Calendarul unui vulcan”, care a şi apărut în 1997. Învăţa teribil de uşor, pentru că avea un fond grozav de inteligenţă şi de sensibilitate, o polivalenţă dublată de o capacitate spirituală de adevărat om de cultură. Nu era doar o interpretă. Interpreţii sunt mulţi şi buni, cinste lor!, dar unii îşi fac treaba doar din buze sau din plămâni. Ea era un întreg, şi în inimă, şi în creier, şi în voce.
Ce bine ar fi fost să nu fie, încă, vremea amintirilor! Ce bine ar fi fost ca Tatiana să fi scris un jurnal al ei, în toate perioadele de viaţă, cele mai multe – grele! Nu l-a scris, pentru că nu a crezut niciodată că va muri atât de repede, deşi ştia că e bolnavă şi îşi lua rămas bun, la fiecare spectacol din ultimii ani, dela oameni, ca la o ultimă întâlnire. Am multe amintiri cu ea, atât din adolescenţă, când eram tineri membri ai Cenaclului, cât şi din anii cât am fost apropiaţi şi am locuit împreună, în casa din str. Dionisie Lupu nr. 84 şi ne-am oferit unul altuia, practic, tot ce îşi pot oferi un bărbat şi o femeie: şi prietenie, şi sentimente, şi colegialitate şi o comunicare cum greu se poate atinge între doi oameni, fie ei foarte norocoşi. În urma celor câţiva ani trăiţi împreună – am şi scris asta, la penultima ei aniversare, de anul trecut, la 45 de ani - nici nu ştiam cum să mă adresez Tatianei: iubită prietenă sau prietenă iubită? Nu ştiu ce a fost mai mult şi poate că asta a fost puterea şi rezistenţa prieteniei noastre, care a durat până în ultima ei secundă.
La înmormântare, nu i-am adus Tatianei flori cumpărate, nu i-am adus lucruri făcute de alţii, ci i-am adus, ca să-i aşez lângă ea, o frunză de salcie din curtea mea, salcia creaţă, pe care a văzut-o şi a iubit-o încă de când am pus-o în pământ. I-am mai adus o carte, la care este şi ea părtaşă, pentru că şi ea este doctor în tristeţe: “Doctoratul în tristeţe”, cu dedicaţia “Ne vom întâlni curând, Tatiana!” Pentru că aşa va fi. Ne vom reîntâlni.
P.S. Imediat după înmormântare, Camelia Radulian, una dintre bunele ei prietene, mi-a spus că Tatiana, înainte de a intra în ultima operaţie, căreia nu i-a supravieţuit, i-a adresat o rugăminte testamentară: i-a dat o poză cu mine şi o scrisoare veche pe care i-o scrisesem şi a rugat-o ca, dacă va muri, să i le aşeze în sicriu.
Nu am putere să scriu prea multe, acum, când, de câteva ore, Tatiana a murit. Iar, dacă ştim să înţelegem cât de mult înseamnă câteodată tăcerea şi spaţiile albe, i le ofer pe toate acum, ca semn de amărăciune şi durere fără sfârşit.
.• Antena 3: „O zi grea îl aşteaptă pe Adrian Năstase, în lupta sa împotriva justiţiei”. (16 iunie 2009, în aşteptarea verdictului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Cazul Zambaccian).
• „Ne pare bine că ne aflăm în mijlocul vostru şi voi sunteţi în mijlocul meu”. (un moderator ştie cum să-şi folosească mijlocul ca să obţină audienţă).
• Costin Mărculescu, vorbind despre nefericita Ştefania, a cărei procesiune funerară şi al cărei aspect în sicriu se comentau la OTV: „Arăta foarte bine”. (nimic mai frumos, nimic mai bine, decât ca hainele şi sicriul răposatei să fie în ordine).
Perle lugubre pe tichia stadioanelor
• „Fotbaliştii au transpirat din greu pe Lia Manoliu”. (absenţa cuvântului „stadionul” din propoziţie duce la interpretări perverse).
• „Plouă pe Nicolae Dobrin, dar galeria piteşteană este fericită” (nefericitul efect se putea evita prin simpla articulare a cuvântului „arenă”).
• „Lângă Dan Păltinişanu, suporterii timişoreni s-au bătut până la sânge cu fanii arădeni înainte de meci” (evident, e vorba de stadion, nu de regretatul sportiv, care nu ar fi tolerat asemenea violenţe).
• „Extaz tipic oltenesc şi un gazon proaspăt, cu un drenaj fără cusur, pe Ion Oblemenco”. (lugubră formulare, mai ales că, în popor, sunt cunoscute imaginile despre „locul cu verdeaţă” spre care ne ducem cu toţii, golgeteri sau nu).
Perle la ceas de sărbătoare multi-confesională
• „Fie ca când lumina se va arăta, creştinii se va bucura în orice colţ al globului s-a afla”. (poftă bună şi cacofonie unsă, pentru toţii creştinii care se va bucura, fie catolici, fie ortodocşi, în toate colţurile globului).
• „Să ne bucurăm de deliciile sărbătorii de Paşti”. (nu se precizează dacă judecata, drumul Golgotei şi crucificarea fac parte tot din lista deliciilor).
• „Musulmanii ţin postul cel mai dur şi se salută cu Hai salam, salam!”. (dacă salamul este vegetal, nu este niciun păcat).
• „Zilele libere de Crăciun este fericita ocazie de a vă ura noi succese în muncă” (dacă zilele este fericita ocazie, atunci se explică de ce, şi în vacanţă, agramaţii munceşte, pentru succesuri, fără îndoială).
• „Magia luminii şi picătura sfinţită de untdelemn dela Betlemn vestejeşte miracolul magilor şi speranţa omenirii pentru mântuirea pe mapamond”. (această operă de tip macrameu-mileu îşi conţine comentariile: untdelemnul trebuia să rimeze cu ceva şi atunci a fost inventat Betlemnul, iar vestitul şi vestejitul au fost reunite în cel mai nefericit numitor comun al omenirii de pe lumea mapamondului).
• „Bucatele alese şi vinul bun să dăinuie veşnic pe mama voastră”. (autorul a uitat să trimită şi normele tehnice de aplicare: dăinuirea să se facă pe mama voastră sau pe masa noastră? Şi nici nu ar fi mai bine ca bucatele să dăinuie temporar, căci se pot altera).
• „E-un somn în sălcii prins în răstignire / Şi plânge mieii-n plaiuri cu verdeaţă, / Hristos să dea lumină şi iubire / În noaptea remuşcării morţii întru viaţă” (se pare că e vorba de un peşte crucificat într-o salcie şi de o turmă de miei plângăreţi, care se unesc întru paradoxul fără de prihană).
• „Să aveţi parte de tinereţe fără bătrâneţe şi în veşnica joacă sprinţară cu ruleta timpului să nimeriţi numai pe gaura norocoasă”. (când te joci prea sprinţar cu ruleta, nu e bine să vorbeşti de gaură, că îţi intră bila sau parul în fund!).
• „Un an nou cu riscuri mici şi cu rulaje mari!” (Lipseşte din această urare de categoria business doar un şut cu ristul, ca să avem întregită trilogia ligamentelor fesiere).
Perle de petrecere
• „Nu mi-a lăsat la plecare / Nici vorbă şi nici scrisoare” (extrase dintr-un vechi cântec de mahala, în care alăturarea defectuoasă de cuvinte are puternice efecte odorizante).
• „Astăzi e ziua... dumneavoastră!” (versiune politicoasă a piesei „Astăzi e ziua ta”, murmurată la ureche de un angajat, şefului aniversat).
Perle interetnice
• „Am rămas pervers când am văzut cum arabul de vizavi îşi bătea nevasta şi, când a venit poliţia, tot ea a zis că nu s-a-ntâmplat nimic”. (necunoaşterea limbii române atrage după sine un efect pervers, în loc să te lase perplex).
„Ţiganii din clanul Antelopă şi-a rădicat un palat mai ca a lui bulibaşa din Strehaia: are 12 dormitoare, 10 băi, calculatoare cu ultimul Indos Vista în fiecare cameră şi un lizing uriaş la parter de 90 de metri pătraţi în care e un vultur cu motor care dă din ăripi cu telecomandă.” (În economia neagră, jargonul face din traficanţii de anvelope – clanul Antelopă, din Windows – Indos, din living – lizing şi din aripi – ăripi).
• "Ajutaţi-ne şi pe mine cu un bănuţ!"
„Mai vorbim, ca să reconfirmăm” este unul dintre refrenele durabile ale vieţii româneşti de ieri şi de azi, în simfonia trăirii noastre aistorice. Ne spunem aceste cuvinte când stabilim o întâlnire, o afacere, o mângâiere, chiar dacă e vorba de un termen imediat şi limpede: diseară, mâine, poimâine. Ce să mai reconfirmăm? Ce mai poate apărea? O nouă aversă de somn? O devastatoare tornadă de lene? Un cutremur de ciubuc neaşteptat? O aşchie de hachiţe ale şefului? O inundaţie de încurcături din partea subalternilor?
Suntem prea iubitori ai forţei majore, care ne place pentru că ne poate scuza, fără prea multe explicaţii, lipsa de cuvânt şi fuga de pragmatism. De aceea, o invocăm abuziv, o uzăm pe ţinte mici şi o discredităm prin bagatelizare, dar nici nu ar trebui să aducem vorba de un termen cu o asemenea încărcătură, „forţă majoră”, când realitatea e, de fapt, doar un ţânţar, proiectat monstruos drept armăsar, numai pe ecranul din rărunchii neseriozităţii noastre.
Declarăm caz de forţă majoră orice minciună, orice comoditate, orice amânare şi ne bucurăm că suntem tot mai excluşi din joc, ca un fotbalist care se ascunde lângă tuşă şi zice mersi că nu trebuie să-şi rupă oasele implicându-se, fără să priceapă – tontul! - că i se fac deja actele pentru a deveni rezervă şi pentru a fi pus pe lista de transferuri, către diviziile inferioare.
Ambasadorul american la Bucureşti a remarcat şi el acest nărav al reconfirmării fără sfârşit de pe aici, care nu face decât să ne împrospăteze eticheta de comunitate care fuge de competiţie şi de istorie. Există, bineînţeles, şi beneficii ale autoizolării noastre, dar ele sunt mult mai mici decât dacă am risca, dacă ne-am implica şi dacă am participa atât la succesul, cât şi la periodicele crize ale organismului internaţional în care suntem parte. Când au căzut băncile occidentale, în toamna lui 2008, ne-am felicitat între noi: ce bine că suntem înapoiaţi şi că avem o economie care merge mai mult cu bani lichizi! Ce noroc că nu suntem legaţi ombilical de marile reţele financiare globale! Judecata e corectă doar la nivel de balcon propriu, dar e păguboasă pe ansamblu. Adevărul autoexcluderii noastre este altul. E adevărat că americanii, odată cu criza, au căzut, să spunem, dela etajul 100 şi au ajuns pe la etajul 50. E adevărat că Europa occidentală a căzut dela etajul 50 şi a ajuns pe la etajul 30 al blocului economic imaginar. Şi e adevărat că noi am căzut mai puţin, doar de pe geamul dela parter, şi nu ne-am frânt gâtul spectaculos, dar asta s-a întâmplat numai pentru că nu am prea avut de unde cădea, noi abia încercând să construim etajul 1. Cât despre gât, el ne e de mult frânt, de atâta înapoiere.
Ar trebui scos din uz obiceiul de a ne relativiza viaţa şi de a ne decapita progresul, după modelul pierzător al lui „Mai vorbim, ca să reconfirmăm”. Chiar dacă extirparea ar presupune rezolvarea unor nebuloase, moştenite şi niciodată lămurite, din sufletul fluid daco-roman, din cultura noastră şi din năravurile balcanoide. Ce să reconfirmăm? Că nu ştim nici azi dacă baciul moldovean a fost sau nu ucis de tovarăşii săi? Că Meşterul Manole, dacă ar fi făcut mai puţine „aroganţe” şi nu s-ar fi lăudat tocmai beneficiarului, Negru Vodă, că poate să ridice biserici şi mai frumoase, eventual altor voievozi, ar fi fost lăsat în viaţă şi poate că ar fi pus piatra de temelie a seriozităţii noastre?
